Acest articol în limba: Franceză
Primaşul român Emil Mihaiu, originar din satul Buza (judeţul Cluj), este printre cei mai buni violonişti ai Transilvaniei contemporane. Jocul său se distinge prin forţa şi claritatea tonului, anvergura frazelor, fineţea execuţiilor ritmice swingate. Repertoriul său de o excepţională întindere include muzică românească, maghiară şi ţigănească. După spusele publicului său obişnuit, Emil Mihaiu este capabil să se instaleze convingător în stilul propriu fiecăreia din muzicile etnice pe care le execută.
In zilele de sărbătoare, Emil Mihaiu este angajat să anime petrecerile populare dintr-un perimetru mai degrabă larg, care include ţinutul Gherlei, o bună parte din Câmpia Transilvaniei (numită de ardeleni Câmpia), valea Someşului Mic, Chioar şi Alba. Lui Emil îi plac mai mult petrecerile din sate, unde are uneori şansa să descopere o viaţă tradiţională bine rânduită şi oameni pricepuţi la muzică şi capabili să i-o aprecieze pe a sa.

Variatele activităţi profesionale îi aduc lui Emil nu doar bani, ci şi satisfacţii. Se bucură şi povesteşte când descoperă, într-un sat oarecare, un dansator talentat; se entuziasmează când lucrează în studio cu un cântăreţ cu un glas şi mai ales cu un stil vocal cu adevărat ţărănesc, şi povesteşte din nou; este încântat şi povesteşte iarăşi atunci când unul dintre elevii săi face progrese promiţătoare, sau când unul din discurile la care lucrează iese bine. Dar cele mai mari satisfacţii profesionale le-a avut în turneele din străinătate, când a cântat cu mare succes, împreună prietenii şi acompaniatorii săi Urszui Kálmán şi Pusztai Aladár, în teatre din Franţa, Elveţia, Italia, Ungaria, Israel, Japonia, Austria, Germania şi Polonia, în faţa unui public educat care l-a ascultat cu un anumit fel de concentrare cu care acasă nu este obişnuit.
Emil a străbătut şi străbate cu cetera şi „banda” lui de ceteraşi satele dintr-un perimetru relativ amplu. Cea mai mare parte a repertoriului său constă în melodii de dans. Este cât se poate de firesc: astăzi, muzica cea mai vie, mai dinamică şi mai solicitată de oamenii simpli din România este cea de joc. Emil s-a deprins să respecte exigenţele muzicale ale locuitorilor dintr-o micro-regiune sau alta. A învăţat, ca orice primaş (violonistul principal, conducătorul ansamblului), să pună în conexiune piesele şi prilejurile lor specifice de interpretare. A observat preferinţele de repertoriu ale tinerilor, maturilor şi bătrânilor. Şi-a consemnat de asemeni în minte repertoriile şi stilurile de execuţie distincte preferate de fiecare grup etnic în parte, dar şi segmentele de repertoriu comune. Cu alte cuvinte, a căpătat abilitatea de a gestiona factorii corelativi prilej – loc – timp – public, pentru a fi capabil să producă muzici adecvate oricărei situaţii.
Emil cunoaşte notaţia muzicală, de care se serveşte în calitatea sa de profesor de vioară, dar şi atunci când pregăteşte acompaniamente pentru piesele pe care urmează să le înregistreze împreună cu ceteraşii (cu înţelesul de muzicieni populari) din echipa sa de studio. În prima tinereţe, a fost tentat să profite de această abilitate şi să-şi lărgească repertoriul cu piese vechi, desprinse din arhivele de folclor. Pe atunci fusese sedus, poate, de ideea – la mare preţ în anii naţional-comunismului – că muzica „milenară” a românilor dovedeşte, dacă nu chiar garantează, anterioritatea şi superioritatea acestora din urmă faţă de minorităţile din Ardeal. Cred totuşi că mobilul principal al lui Emil va fi fost credinţa difuză că muzica trecutului stă la temelia celei din prezent, îi luminează sensurile şi îi orientează devenirea. Oricum ar fi, ceteraşul este departe de a fi preocupat de originea etnică a cuiva. Soţia sa este maghiară, iar colaboratorii săi obişnuiţi sunt români, unguri şi romi. În sărbătorile populare sau în spectacole cântă adeseori împreună cu ei orice muzică îi este publicului de trebuinţă.